Iulian Tănase Author

Înainte de a da un răspuns, am zis să mă consult mai întîi cu copiii. Am întrebat-o pe Adora dacă vrem așa ceva. A zis: „Daaaa!“. Sacha n-a zis nimic, el e mai pe teoria tăcerii, așa.Propunerea era să primesc un videoproiector Epson, să mă joc puțin cu el și să scriu cum mi se pare. „Mersi că mi-ai dat de lucru!“, i-am spus Adorei. A mustăcit.

Faza e că, pînă la vîrsta asta, am putut trăi bine-mersi și fără videoproiector. La nici una dintre investigațiile medicale pe care le-am făcut în ultimii ani nu mi-a ieșit vreo lipsă acută sau cronică de videoproiector în organism. „Domnule Tănase, stați destul de bine cu sănătatea, însă am observat la examenul ecografic că stați foarte prost cu videoproiecțiile. Vă recomand Epson, luați cîte unul pe zi, înainte de culcare!“. N-a fost cazul.

Adora a fost inspirată. Eu rareori mă entuziasmez de vreun obiect sau altul. Relația mea cu tehnologia nu este deloc una strînsă. Însă videoproiectorul ăsta, Epson EF-12, este o mică bijuterie. Negru, compact, elegant, arată ca o cutie magică. L-am conectat la laptop prin cablu HDMI. Primul film pe care l-am văzut proiectat pe un panou alb din forex, ascuns în studio în spatele draperiilor, a fost „Papillon“, cu Charlie Hunnam și Rami Malek (foarte bun!). Apoi am văzut finala de la Australian Open dintre Djokovic și Medvedev. În condițiile în care n-am mai mers de multă vreme la cinematograf, e foarte mișto să simți că a venit cinematograful la tine acasă. Și e mișto și să simți că tehnologia pur și simplu îți poate colora puțin viața.

Surpriza a fost cînd am descoperit că jucăria asta are Wi-Fi, Bluetooth și AndroidTV (cu Youtube, Kids, Plex, Spotify și multe alte aplicații), adică, practic, nici n-ai nevoie să-l conectezi la ceva ca să poți asculta muzică și vedea filme, iar sistemul audio Yamaha, căci are și așa ceva, sună cristal. În schimb, nu deține lampă (încercați, eventual, la un magazin de lămpi!), și asta pentru că are o sursă de lumină laser cu durata de viață foarte lungă.

Iar cînd o să am chef să stau lungit pe spate, în pat sau chiar direct pe podea, o să-mi proiectez un film pe tavan. Abia cu videoproiectorul ăsta, începe să aibă sens pentru mine expresia „a sta cu ochii pe pereți“.

Geo a format numărul de telefon cu gîndul în altă parte.

– Aș vrea să anulez programarea, dacă se poate, a spus.

– Sigur, domnișoară, cum doriți, i s-a răspuns.

A închis telefonul, s-a dus în bibliotecă și s-a lăsat să se scurgă pe o canapea mică, un fel de fotoliu de două persoane. A rămas așa, golită de gînduri, cîteva minute. A întins mîna după o revistă aflată pe o etajeră, dar nu a ajuns la ea, așa că a renunțat. Telefonul, pe care și-l lăsase pe masa din bucătărie, a început să sune, dar nu avea nici un chef să se ridice. A sunat o vreme, apoi s-a oprit. A încercat din nou să apuce revista de pe etajeră, dar fără să se ridice de pe canapea. Nu a reușit.

– Morții mă-tii de revistă, a spus.

Telefonul a sunat din nou.

De data asta s-a ridicat.

– Ce e cu vocea asta?

– Sînt bine, mamă, mă băgasem în pat și aproape că ațipisem.

O mințea.

Pe mame însă nu ai cum să le minți pentru că ele simt totul.

– Iar v-ați despărțit, nu?

– Da.

– Și ce-ai de gînd să faci?

– Nimic. Deocamdată, mi-am anulat programarea la epilat.

– Termină cu prostiile, te rog!

– Nu știu, mamă, ce vrei să zic…

– Uită-l! Dă-l în mă-sa!

– Mama lui e o femeie foarte drăguță, să știi…

– Haide, dragă, că n-are nici o legătură…

– Îl iubesc, mamă…

– Ești tînără, ești frumoasă, ai timp să mai iubești…

– Da, nu știu…

– Ieși și tu în oraș cu fetele…

– N-am nici un chef.

– Trebuie să ai!

– Dar nu am.

– Bine, nu ai acum, dar trebuie să ieși din starea asta.

– O să ies, mamă.

– Bine, ai grijă.

– Și tu ai grijă.

La o zi după ce își făcuse programarea la epilat, iubitul ei a anunțat-o că o părăsește. O mai părăsise el și în alte rînduri, dar acum i-o spusese pe un ton diferit. L-a auzit ca prin ceață din cauza golului care i se instala în suflet. Și ea  încercase în cîteva rînduri să se despartă de el, dar nu a putut. Îl iubea. Știa că e un cretin, dar îl iubea. Iubirea e ciudată.

A crezut că n-o să sufere, și vreo cîteva zile nici nu a suferit. Apoi, într-o seară, cînd s-a băgat în pat, a izbucnit în plîns. Plînsul nu a ajutat-o. Apoi și-a anulat programarea la epilat.

Cînd Alice, cea mai bună prietenă a ei, a trecut într-o seară pe la ea, Geo făcea duș. A oprit apa, și-a prins un prosop în jurul taliei și s-a dus să îi deschidă.

– Ce e cu fața asta, fetiță? i-a spus Alice.

– Scuze, eram la duș, hai în baie să vorbim.

Și-a scos prosopul și a intrat la duș.

Alice a scrutat-o cu o privire în care se amestecau ironia și mirarea.

– Ce e cu tufa aia între picioare? Porți doliu?

– Da, să zicem că port.

– Iar te-ai despărțit de el?

– Da. M-a anunțat că mă părăsește.

– Cînd?

– Acum vreo două săptămîni.

– Și te-ai gîndit tu, așa, să nu te mai epilezi.

– Da.

– Nu te-a părăsit, stai liniștită. Cretinul ăla nu poate trăi fără tine.

– Problema mea e că nici eu nu pot trăi fără el.

– Ba poți, fetiță! Pune mîna și te epilează, nu fi proastă.

– La ce bun?

– Pentru tine, pentru moralul tău… Ești tînără, în pula mea…

– Sînt varză cu moralul, Alice…

– Ei, rahat! O să-ți treacă, fetiță… Hai să ieșim undeva.

– N-am nici un chef, Alice, pe bune…

– OK, atunci stăm în casă și ne uităm la un film.

– Bine.

– Hai că mă duc în bucătărie să fumez o țigară, te aștept.

– Bine. Hai că vin și eu imediat.

În timp ce Alice fuma în bucătărie, Geo a ieșit de la duș. S-a privit, goală, în oglindă. A aruncat un ochi înspre pubisul acoperit de păr. A luat cu două degete cremă dintr-o cutie și și-a întins-o pe corp. Prin ușa întredeschisă a băii a intrat pisica. S-a uitat la stăpînă și părul de pe spate i s-a zbîrlit. A scos un mîrîit amenințător. Geo și-a întors capul spre ea, moment în care pisica a făcut saltul înainte, cu ghearele scoase, spre animalul necunoscut dintre picioarele stăpînei. Geo a scos un țipăt. Pisica, speriată, și-a retras ghearele și a ieșit în viteză din baie. Alice și-a lăsat țigara aprinsă în bucătărie și a venit să vadă ce se întîmplă.

– Pizda mă-sii de treabă, fetiță, a spus Alice, privind cele cîteva broboane de sînge care apăruseră pe spatele animalului necunoscut.

Un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani
se lasă să alunece pe toboganul timpului,
alunecă și coboară, coboară și alunecă.
Douăzeci și opt de ani se topesc într-o secundă.
Bărbatul de patruzeci de ani se reîntoarce
la băiatul în vîrstă de doisprezece ani
care a fost odinioară.

Băiatul de doisprezece ani merge singur pe stradă,
se întoarce acasă de la școală.
Bărbatul de patruzeci de ani se apropie de el,
îi spune pe nume.

Băiatul se miră
că un necunoscut îi știe numele.
Bărbatul îi spune că și el are același nume.

„Uite, avem aceiași ochi și aceleași sprîncene,
ba chiar aș putea
să jur că ai o aluniță pe clavicula stîngă“,
îi spune bărbatul.

Da, băiatul are o aluniță pe clavicula stîngă.
„Eu sînt tu“, îi spune bărbatul.

Băiatul se sperie și o ia la fugă.
Face cîțiva pași, se dezechilibrează
și cade, chircindu-se de durere.
Bărbatul îl ajunge din urmă,
se apleacă asupra lui, îl întreabă ce s-a întîmplat,
pe băiat îl doare burta,
simte că ceva s-a rupt în el.

Bărbatul de patruzeci de ani
îl ia în brațe, încearcă să îl liniștească.
„O să fie bine, te rog să nu te temi,
o să fie bine, te duc eu la spital,
spitalul e aici, la doi pași,
o să fie bine.“

La spital, băiatul e dus de urgență în sala de operații.
„Dumneavoastră sînteți tatăl“,
îl întreabă medicul chirurg
pe bărbatul de patruzeci de ani.
„Nu, eu sînt băiatul pe care vă pregătiți să-l operați“, îi spune el.
Și își ridică tricoul și îi arată cicatricea operației.