Un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani
se lasă să alunece pe toboganul timpului,
alunecă și coboară, coboară și alunecă.
Douăzeci și opt de ani se topesc într-o secundă.
Bărbatul de patruzeci de ani se reîntoarce
la băiatul în vîrstă de doisprezece ani
care a fost odinioară.
Băiatul de doisprezece ani merge singur pe stradă,
se întoarce acasă de la școală.
Bărbatul de patruzeci de ani se apropie de el,
îi spune pe nume.
Băiatul se miră
că un necunoscut îi știe numele.
Bărbatul îi spune că și el are același nume.
„Uite, avem aceiași ochi și aceleași sprîncene,
ba chiar aș putea
să jur că ai o aluniță pe clavicula stîngă“,
îi spune bărbatul.
Da, băiatul are o aluniță pe clavicula stîngă.
„Eu sînt tu“, îi spune bărbatul.
Băiatul se sperie și o ia la fugă.
Face cîțiva pași, se dezechilibrează
și cade, chircindu-se de durere.
Bărbatul îl ajunge din urmă,
se apleacă asupra lui, îl întreabă ce s-a întîmplat,
pe băiat îl doare burta,
simte că ceva s-a rupt în el.
Bărbatul de patruzeci de ani
îl ia în brațe, încearcă să îl liniștească.
„O să fie bine, te rog să nu te temi,
o să fie bine, te duc eu la spital,
spitalul e aici, la doi pași,
o să fie bine.“
La spital, băiatul e dus de urgență în sala de operații.
„Dumneavoastră sînteți tatăl“,
îl întreabă medicul chirurg
pe bărbatul de patruzeci de ani.
„Nu, eu sînt băiatul pe care vă pregătiți să-l operați“, îi spune el.
Și își ridică tricoul și îi arată cicatricea operației.